Elena cucereste varfuri…Varful Omu

Despre faptul ca ultima mea drumetie pe munte cu un traseu stabilit si cu un punct de atins s-a petrecut undeva pe la 14-15 ani nu cred ca mai are rost sa va zic, si nici sa va vorbesc despre cat de bine antrenata eram eu pentru un astfel de traseu cu urcus si coboras printre pietre si pietris. Evident ca alegerea facuta n-a fost tocmai cea usoara si a trebuit sa strabat cele 3 ore jumatate cat era prevazut in vreo 4-5 ore asta numai la dus si vreo 3-4 la intors cu opririle si cu tanguielilie de rigoare. Peisajul superb, iar pe mine una m-a dus mai mult cu gandul spre un basm fantastic realizat cu buget redus (in care doar cadrul natural poate face o diferenta) de prin anii 80-90. Pietre si iarba…ce fel suna , ar putea fi titlul unei carti sau poate chiar de film, cam la asta se rezuma peisajul daca esti o fire rationala , iar daca nu il poti descrie in miliarde de cuvinte. Traseul l-am pornit de la cabana Pestera, iar acolo am ajuns prin Sinaia si la un moment dat am cotit pe un drum cu indicator. (e netu’ plin de detalii despre cum se ajunge la destinatie. Am intalnit o multime de oameni care urcau sau  coborau, cam de toate varstele, deci se poate urca relativ usor, chiar si fara prea mult antrenament. Mi-am luat senvisuri in ghiozdan, niste sticsuri sa rontai asa din cand in cand, ciocolata pentru energie si apa in cantitati considerabile pentru ca este necesara la un astfel de drum cam la fel cat este si aerul. Mare lucru n-am facut decat am urcat, am cobrat, am dat binete tuturor persoanelor intalnite asta ca urmare a faptului ca sunt un cetatean civilizat in astfel de situatii, am ajuns la varf, am mancat o supa la cabana, am folosit wc-ul din spatele cabanei, singurul care m-a adus la realitate si m-a scos din plutirea mea de pe culmile inalte ale lumii cat si ale gandirii mele la momentul respectiv filosofice si am pornit din nou la drum cu forte proaspete spre parcarea in care lasasem masina. Ca la un moment dat simteam ca nu ma mai tin picioarele si visul meu cel mai profund era sa ajung pe bancheta masinii nu cred ca are rost sa va mai spun, insa ca si experienta montana merita traita, macar asa, chinuit, cum am trait-o eu.

 

ps: se pare ca nu am cum sa pun pozele, asa ca voi face acest gest un pic mai tarziu cand ajung acasa.

Va multumesc pentru intelegere!